Atâtea nopţi s-au năpustit asupra mea
furându-mi lumina...
Nici nu-mi amintesc coloritul dimineţilor...
doar câte o briză a gândului
evocă arareori mireasma unui proaspăt matinal.
Şi anotimpurile...
Toamna,
Toamna o privesc ca pe un desert extrem de gustos;
Iarna, prilej pentru degerături.

Au fost destule...
eiii... şi câte stau să vină...

Am fost autostopistul fericirii...
Din prea mult orgoliu,
nu mă încumetam să călătoresc lânga ea...
porneam agale prin ploaie, bătătorind cărări solitare.
Şi nu eram indiferent faţă de firul de iarbă
sau gâza ce călătorea spre o altă lume...

Probabil de aceea,
indiferenţa ce tocmai o fluturi prin faţa mea,
se înfige în gând, ca un spin.
Nu vreau să trăieşti cu impresia că doare...
nu, nici vorbă.
Doar că:
Mi-e frică să nu te obişnuieşti cu ea...
şi poate mâine, iţi va fi indiferent,
dacă uzi sau nu - florile...