Povestea se petrece candva, intrun viitor, dincolo de anul doua mii o suta si peste opt zeci, in Oltenia, judetul Dolj, satul Caraula, la limita dintre gradina lui Nea Vasile si poligonul interspatial de transport si parasutisti de mare altitudine, al trupelor mondiale interaliate din Sud-Estul Europei.

***

Bufnitura din zorii zilei, cand mai ca mijea soarele, il trezi pe Dom’ Bazil din somnul lui cu sforaituri pe indelete, tihnite.
Buimac se uita in stanga – locul era de prea mult timp gol, femeia lui murise de ani buni, alta nu avea. Se uita la el, in lungul patului – era in pat. Incepuse sa se dumireasca ce se intampla si, mai mult pentru el, in barba, cu naduf:
-Iara ma...? Piizdaa maameeloor vooaastree! (cu naduf, punand cate un accent grav, hotarat, pe fiecare vocala) Va zisei si saptamana trecuta sa ghidati natangii aia de parasutisti la poligonul vostru, nu in ceapa mea! Da’ eu zic, eu aud. Lu’ betivul ala de Ghita radistu’ ii dadui si doua beri de curand, la birt, la ‘Calu surd’...

Dom’ Bazil, ca asa il botezase un francez la care zugravise prin casa in anul in care iesise la pensie, se ridica in capul oaselor si vazu pe geam ce era de vazut. In gradina peste straturile lui cu ceapa, morcovi, ba si mai incolo, spre aleea marginita cu flori, o latareata parasuta argintie, intinsa cat mai bine de un sfert din gradina.

‘Sa ma duc sa-l scot pe idiot de acolo, ca astia dau din picioare ca apucatii, umbla ca moroii cu carpa’n cap pana se dumiresc...’

Incet, ca-l dureau oasele de la santierele pe unde tot fusese in tinerete, batranul isi lua halatul de lucru peste izmene, papucii de plastic in picioare si se duse spre parasuta mormaind. Mai cand ajunse aproape striga spre guguloiul din mijlocul gradinii, acoperit cu argintiul panzei:

-Hai ma, aduna-te si du-te la tine, sari gardul, ce tot stai acolo?
Nimic; sta o vreme, se uita, se intinde si mai apoi incepe sa traga de o margine, sa stranga si sa faca ghem parasuta. ‘Si-o fi rupt si asta ceva oase, e lesinat si imprastiat peste tot, cum fu ala de acum doua-trei luni. Iar vin altii sa il adune cu targa, imi fac numa’ talpi in gradina...’

Mototoli panza argintie - ‘Buna de facut o salopeta din ea – gandi el - da’ ai dracu te cauta si’n cur, nu lasa nimic, aduna tot in urma lor’ - si aproape ca ajunse la umflatura din mijloc, acoperita.
Trase usor si ridica. Spre mirarea lui Dom’ Bazil in locul omului acum era o cutie, asa i se parea. Nu avea de unde sa stie ca – pentru prima oara – tocmai era cat pe ce sa aiba o intalnire de grad important cu o cutie interspatiala, adusa de vecinii de gradina tocmai de la cateva planete mai incolo de ceapa lui.

Necazul batranului spori si mai mult, pe timp ce se trezea de-a binelea.
Cutia, in fapt un rezonabil container intergalactic al trupelor mondiale interaliate, ii stricase si mai rau gradina, mai rau ca un parasutist. Facuse o groapa adanca iar resturi de radacini si pamant se imprastiasera peste tot. Se suci in jurul ei, mai se uita in stanga, mai in dreapta si de nervi ii trase un picior fix in butoanele de la mijloc, dintre care doua-trei clipeau smechereste, parca isi radeau de el si necazul tocmai patit.
Da, daca-l va fi intrebat cineva, Dom’ Bazil ar fi spus ca taman acolo i-a otanjit un picior, in beculete, de unde sa stie el ca aia era incuitoare, sistem de siguranta, inchidere si baliza.
Stranse toata carpa argintie, sforile si in soarele crud ramase cutia, Dom’ Bazil, gradina si Dumnezeu. Si dezastrul.
-Uiteeee-maaa-ce-mi facu-raaaa-tiiii!! ‘Ra-ti-ai-dra-cu’! – din ce in ce mai negru de suprarare, tragandu-i inca un picior, tot in beculete, de acum stinse.

Doar ca, de data asta, intamplarea avea sa ii inchida gura batranului. Pesemne cele doua picioare pline de naduf, in papuci, facusera minuni si sparsesera cifrul cutiei. Intradeschisa, parea plina ochi cu cioburi de sticla, mai mici, majoritatea mici, ca un pietris, dar si unele maricele.

-Ba, voi sunteti zarghiti rau, se mira Dom’ Bazil in gura mare. Auzi la ei, au inceput sa care cioburi cu parasuta!
Mirarea lui era si plina de obida, o parte a cioburilor, acum sclipind in lumina, se risipisera pe pamantul reavan, rascolit de cutie.
Se uita spre strada, inca nu se vedeau masini - nici alte dracovenii de la baza - care sa vina spre curtea lui. Nici zgomote nu auzise ca in randurile trecute, nici oameni in uniforme negre, cu
ochelari tot negri – nu se vedeau nici ei.

-Ce faceti ma Ghita cu cioburile astea?
Cum sa-i raspunda Ghita radistul? La ora asta era inebunit, cu ochii congestionati, in monitoare, cauta...

Se scarpina alene in cap, isi freca antebratul mainii stangi, apoi, luminat, merse hotarat spre sura, acolo unde isi tinea uneltele.
Auzise in taina, prin sat, ca daca ai soareci si le pui cioburi in gaura s-ar putea ca o vreme sa scapi de ei, pana iti sunt repartizati alti, sau pana vin singuri, de nebuni, din alta parte.
Era mare bai sa dai in fauna, dar tocmai asta il impingea pe Dom’ Bazil de la spate, dorinta de a scapa de soarecii lui o vreme. Se saturase de reguli, sa le dea, tot la doua zile, salam cu proteina speciala, cumparat de la farmacia veterinara. Stia asta, era datoria lui, de om cu soareci. Dar pana aici.

Batranul a luat o lopata, nu la fel de mare cum cele ce pe vremuri erau ‘Inima-lui-Stalin’, dar pe aproape, a mers spre container si a infipt-o zdravan in pietrisul de sticla cazut pe pamant. A dus-o apoi cu grija, sa nu-i cada un fir, pana la gaura de soareci din coltul dinspre gradina al surei. Incet, cu parcimonie oarecum, lasa sa curga pietricelele in tunelul soricesc. Apoi mai aduse un varf de lopata. Umplu pana aproape in gura tunelul, din pamantul ravasit al straturilor acoperi locul. Era greu de vazut unde fusesera soarecii lui, totul arata la fel.

Batatori locul, mai imprastie cateva fire de iarba peste si, racorit apoi:
-Na, ma, futu-va muma’n cur, cu cine va baga voua adeneu’n blana! Mancati d’aci!

Multumit de acum Dom’ Bazil baga mana in buzunarul halatului si scoase din pachet o tigara. Erau de cele noi, nu cum ii povestisera lui batranii, de pe vremuri, cand fuma cine, cat voia. Speciale era tigarile, de mult.
Fiecare pachet era personalizat, plateai pentru asta dar nu aveai ce face. Lua tigara intre degete, ii rupse filtrul in doua, jumatatea mica de filtru, ramasa si desprinsa din tigara, era de fapt o casca, imperechiata cu intregul. Avea rolul sa iti susure in urechi mesaje antifumat, cat timp era tigara aprinsa. Scoateai casca, automat, se stingea tigara.
‘Buna dimineata Vasile. Tocmai vrei sa iti aprinzi o tigara. Sansele de a te imbolnavi de cancer pulmonar cresc cu unu ori zece la puterea minus sapte’ – auzi batranul in casca.
O aprinse. Primul fum, adanc, rascolitor, din plin.
‘Vasile, sansele tale de a muri de atac de cord cresc la fiecare fum de tigara cu unu ori zece la puterea minus sase!’
Isi jurase sa nu se mai spele intruna dintre urechi special pentru casca, sa se adune acolo, sa se antifoneze locul. Dar uita, mereu se lua cu altele.

‘Bazile, ai ras-o!’ ii rasuna de undeva din cap, dinspre spate. Batranul rase, stia el de la medicul veterinar ca soarecii astia noi sunt telepati, mai ales femelele gestante. ‘Ete na, am ras-o!’ zise si el in gand.

Din senin dincolo de gardul lui se lati o umbra, asemeni scandurilor din gard si razelor de soare dintre ele. Masiva era umbra iar apoi din dreptul ei se deschise parca o usa. Si dintr-o data oameni in salopete negre, cu ochelari negri, de toate natiile, au inceput sa sara si sa vina in fuga spre curtea lui. Tarziu, cand oamenii-in-negru erau deja la poarta a inteles batranul ca e altceva e data asta, venisera cu masinile-tancuri-de-camuflaj folosite special in luptele de gherila urbana si periurbana

***

Auzise Dom’ Bazil de asa masini, dar nu credea ca or fi si la ei in sat, la Caraula, poate doar mai incolo, la Craiova.